(un reportaj realizat de Ion Maldarescu)

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti — d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar şi politician român, şeful secţiei operaţii a Marelui Cartier General al Armatei în primul război mondial, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi ministru de război, din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim ministru al României şi «Conducătorul Statului». Antonescu a decis intrarea României în cel de al doilea război mondial („Sfântul război pentru reîntregirea teritorială”), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile româneşti cedate în 1940, sub presiunile Germaniei, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate. După război a fost judecat la Bucureşti de Tribunalul Poporului. La data de 17 mai 1946, Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război şi condamnat la moarte. A fost executat la închisoarea Jilava la 1 iunie 1946.

Ideologia lui Antonescu

În privinţa orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicţii, cu o mentalitate nebuloasă şi oscilantă, el s-a situat pe poziţii nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari, care formau o mişcare fascistă notorie. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica vehement atât acceptarea condiţiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de Independenţă (1877-1878), cât şi acceptarea semnării tratatului de pace din 1919: …„jidani, care împreună cu englezii şi americanii, au dictat pacea”(din 1919) … şi că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiţia înjositoare a acordării de drepturi cetăţeneşti evreilor, …„datorită căreia s-a jidovit ţara şi s-a compromis economia românească şi puritatea rasei noastre”… „El (Brătianu) … a provocat decăderea morală a României prin capitularea în faţa evreilor şi a francmasonilor, care şi-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” . Pentru Antonescu, evreii, francmasonii, comuniştii, ruşii, sistemul democrat şi liberal constituiau un amalgam, duşmanul care trebuia nimicit, ca o cerinţă impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicaţii sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: …„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre şi de acolo îl expediem în ţările slave. (…)Domnilor, să aveţi înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum şi datorită cărui fapt suntem azi împestriţaţi cu atâţia străini care ne-au făcut cel mai mare rău.” .

Mareşalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru al statului naţional-legionar, îmbrăcat în cămaşă verde cu diagonală (uniforma legionară) şi salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Mişcării Legionare.

Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică. Comparativ cu Hitler, Stalin şi Mussolini, cu numai circa 800.000 de cetăţeni români martirizaţi pe conştiinţă, inclusiv cei 155.000 de cetăţeni români de etnie evreiască şi în afară de cei 115.000 de evrei exterminaţi, cetăţeni civili ai Transnistriei, poate fi considerat un „dictator moderat”.

Simpatiile mareşalului au fost filoengleze şi filofranceze în perioada în care a fost ataşat militar la Londra şi Paris şi filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”, dar această poliţă a rămas fără acoperire, dacă se are în vedere obedienţa sa faţă de ordinele Führerului, prin subordonarea economiei, politicii externe şi interne (faţă de minorităţi), precum şi a armatei române, intereselor germane.

Antonescu era un dictator cu toane, sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineaţa, adesea se dezicea de seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetăţenilor să iasă din casă în cămaşă în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le era permis femeilor să meargă pe bicicletă şi cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu aminteşte un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a ieşit din circuitul public o bună bucată de timp, în 1943”. Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofiţer apropiat lui Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasaţi de mişcarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el încercând să apere memoria fostului şef) ”legenda că Mareşalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înţeleagă că tratamentul cvasiidentic aplicat şi sifilisului şi malariei a putut da naştere mitului unui Antonescu sifilitic.

Potrivit istoriei medicinei, în acea perioadă, malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferinţă era chinina, completat cu plasmokina şi atebrina, produse de concernul farmaceutic german Bayer. Injecţiile cu bismut foloseau la tratarea sifilisului cerebral (provocau intoxicări cronice, bismutoză). Tot ca tratament antisifilitic se folosea malarioterapia – infestarea indusă cu malarie care, prin şocurile hipertermice periodice pe care le provoca, avea potenţialul să omoare spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste 40⁰ Celsius. Aceste trei boli împreună (sifilis, malarie, bismutoză) şi fiecare separat ar fi fost suficiente pentru a limita activitatea normală a unui conducător de stat.

Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa despre Ion Antonescu, respinge ipoteza legată de presupusul sifilis: „Este o ipoteză pe care au lansat-o medicii în primul rând… Fiind vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit şi acest amănunt pentru a justifica cumva reacţiile lui între care unele sunt într-adevăr de neînţeles sau reprezintă erori foarte grave. Consecinţele unora dintre ele le tragem şi astăzi.”