De la Râmnic la Cozia

Au trecut 30 ani de când în acea lună a lui cuptor a anului1975 au fost ploi mul­te, poate mult mai multe decât în anul 2005. A fost potop de ape venite buluc din „baierele cerului”, ape ce au inundat imense supra­feţe din luncile Mureşului, Târnavelor şi Crişurilor, cât şi întreaga zonă a Subcar­paţilor Meridionali. De la valea Cernei şi până-n ţinuturile Vrancei, toate cursurile de apă prăvălite din munte în torente ucigătoare, au luat cu ele tot ce au întâlnit în cale: podurile şi drumurile, casele şi acareturile din gospodării… cu animalele cu tot. Le-au luat oame­nilor toată agoniseala de o viaţă, dar… „nimeni nu s-a plâns”!!! Tre­cuse exact 5 ani şi două luni (mai, 1970) de când se abătuse peste ţară un alt mare potop de ploi. Zona cea mai afectată a ţării fusese, la acea dată, cea a Târnavelor, când au fost inundate mii de hectare de teren agricol, localităţi întregi au fost acoperite de ape, poduri şi căi de acces distruse. Pentru o evaluare corectă privind dimensiunea dezastrelor produse atunci de furia apelor, unul dintre cele mai eloc­vente exemple, poate fi şi acela, când: „molcomele” ape ale Mureşului au luat cu ele o bună parte din structura metalică a podului de peste Mureş, obiectiv aflat în segmentul de cale ferată de pe relaţia Blaj – Teiuş. Nu s-a făcut prea mare vâlvă plângăcioasă, aşa cum s-a întâmplat cu un an în urmă. Nu prea se ştia la acea vreme ce se întâmpla în ţară. Mediatizarea era slabă, aproape inexistentă, în afara postului naţional de radio, care, din totdeauna, a fost mai bun decât  TVR-ul – instituţie ce ajunsese, în ultimii ani ai existenţei sale, de până-n `90, la „performanţa” de neegalat, când pe sticla tele­vizorului, videomanul român avea parte de un „sandvici” de program de două ore pe zi. A fost botezat aşa, pentru că, în ultima perioadă a existenţei dictaturii ceauşiste, programul postului se deschidea la ora 8 seara cu „Telejur-NICU” şi se închidea la ora 10, a aceleeaşi seri, cu „Telejur-LEANA”! Nu existau atâtea instituţi media ca azi… care mai de care să-ţi prezinte ştirea cea mai ieşită din tipare… ştirea bombă. (Mai toate, mijloacele de informare de azi, îndeosebi cele audio-vizuale, inclusiv postul naţional de televiziune, sunt angajate într-o interminabilă cursă contracronometru pentru acapararea audienţei. Personal înclin să cred că, structura de programe a TVR-ului este făcută la comanda unui anumit grup de interese. Multe dintre informaţiile de interes naţional nu sunt prezentate pe post aşa cum ar fi normal, în schimb, ele pot fi culese, nu de către toţi cei ce ar trebui să fie informaţi, prin intermediul altor posturi de la care nici nu te aştepţi, şi care, nici nu au acoperire naţională!? Toate posturile de televiziune, în frunte TVR-ul -care se ştie că este subvenţionat prin contribuţie publică, sunt angajate în a prezenta cele mai cutremurătoare şi şocante evenimente… chiar de la deschiderea emi­siunilor de ştiri. Pot fi date multe exemple, care nu pot fi contestate. Cele mai recente şi de notorietate, fiind cele constatate anul trecut, în perioada inundaţiilor, când, pe ecranul televizorului, erau prezentate aceleaşi scene de coşmar de en ori. Toate aceste aspecte negative prezentate, cu un patos demn de milă, de mai toate posturile TV, în frunte cu televiziunea publică, fără vrerea cuiva, 24 din 24 ore, nu au făcut altceva decât să demoralizeze populaţia şi să inducă ideea celor din jur că suntem o naţiune de neputincioşi şi pe deasupra şi cer­şetori. Această practică demolatoare există la mai toate instituţiile de televiziune, care dau pe post tot felul de bazaconii, şocante şi oribile, care, mă înclină să cred că, nimic nu este întâmplător, că cineva… este pus de-a „băga băţul prin gard”. Dacă vrei să-i strici ziua cuiva, dă-i de băut dimineaţa! Dacă vrei să nu-l mai ia somnul, noaptea, dă-i să bea cafea înainte de a se băga în pat, şi mai pune-i în mână şi o telecomandă… şi „om l-ai făcut”! Tu… dacă vrei să intri în joc şi vrei să fi ca ei, butonează pe programele de ştiri, şi „te-ai aranjat”! Aviz, onor instituţiei CNA!) ,Am aflat de la radio că-n ţară sunt inundaţii devastatoare şi am mai aflat că trenurile care circulau pe Valea Prahovei au fost deturnate pe Valea Oltului. Aşa se face că şi eu, împreună cu familia, m-am urcat într-unul dintre trenurile ce mergeau spre Sibiu, având ca punct de destinaţie o localitate din traseu. Cred că era sfârşit de săptămână pentru că, trenul respectiv care de obicei avea în componenţă 7-8 vagoane şi care, de fiecare dată, veneau încărcate, în această zi, spre surprinderea celor de pe peron, avea de două ori mai multe vagoane şi pe deasupra, mai erau şi pline „ciucure”.

Trenul s-a înghesuit cu greu, în cele din urmă, între cele două bariere aflate la capetele de nord şi de sud ale liniei de garare, ale staţiei Râm­nicu Vâlcea, pentru a face posibilă coborârea şi ur­carea călătorilor. Cei mai mulţi dintre cei ce erau agăţaţi pe scările vagoa­nelor au coborât, făcân­du-şi cu greu pârtie printre mulţimea de oameni ce urmau să le ia locul.

Aşa cum am amintit mai înainte, printre cei ce cu greutate s-au urcat, se afla şi subsemnatul care, ca şi majoritatea celorlalţi, săptămânal ne „trăgea aţa spre casă”, spre ţărâna copilăriei… fiecare în localitatea lui de baştină. Sâmbăta spre seară, noile cartiere ale oraşului, populate cu fii dezrădăcinaţi ai gliei, deveniţi „peste noapte orăşeni cu atestat”, rămâneau aproape goale. Majoritatea celor ce urcase din staţia Râmnicu Vâlcea, urmau să coboare la una dintre staţiile de pe traseu, situate în extremitatea nordică a judeţului, fapt care s-a şi demonstrat ulterior. (În principalele staţii aflate mai sus de Călimăneşti: Lotru, Cornet sau Câineni, autobuzele aşteptau călătorii pentru ai duce pe fiecare la casele lor aflate undeva pe Valea Lotrului, sau prin satele mărginaşe „Drumului Mare” al Ţării, aşezate în vatra istorică Ţării Loviştei. „Calea cea Mare” sau „Drumul cel Vechi”, aşa cum a fost el cunoscut din vechime, era, principala arteră de legătură între cele două provincii româneşti: Muntenia şi Transilvania. Odată cu apariţia drumului „Via Carolina”, construit de austrieci pe Valea Oltului, cu ocazia invaziei Olteniei, 1718-1739, drumul Ţării Loviştei a fost dat uitării. în urmă cu 2 ani, o hotărâre, reparatorie a Guvernului României, privitoare la importanţa istorică şi strategică ce a avut-o de-a-lungul istoriei, face ca acestă cale, de legătură, să devină din drum judeţean drum naţional – DN 7D.

Se ştie că, pe „şleaurile” vechiului traseu al drumului, ce pornea de la cetatea Argeşului cu traversarea Topologului, urmând firul văii Groşilor până la Pripoa­rele Perişanilor, au măr­şăluit în retragere şi oşiriile înfumuratului rege habsburg Carol Robert de Anjou, în fatidica toamnă a lui 1330. Majoritatea celor ce au cercetat fenomenul „Posada 1330”,susţin cu argumente destul de solide, că în această zonă, de la izvoarele Băiaşului, trupele oştenilor lui Basarab I au zdrobit „galonata” armată a invadatorilor habsburgi.)

Undeva, într-o curbă, aflat pe la jumătatea garniturii, am putut număra vagoanele constatând că sunt 22. De când mă ştiu, niciodată nu am mai văzut un tren de călători cu un număr de vagoane atât de mare! Obiceiul de a număra vagoanele trenurilor mi-a rămas din anii copilăriei.Atunci numărăm vagoanele trenurilor de marfă pentru că existau garnituri care depăşea 60 de vagoane.

După discuţiile aprin­se ale călătorilor aflaţi în tren, uşor puteai să-ţi dai seama de  ce se întâmpla în ţară. Acest mijloc de comunicare, de primit in­for­maţii, poreclit „radio şanţ” era la modă şi atunci, este la modă şi azi şi va fi întotdeauna cât va exista comunicarea între oameni. Prin acest gratuit sistem, mi s-a confirmat dezastrul comunicat la radio, întărindu-mi bănuiala că, într-adevăr, calea ferată de pe Valea Prahovei fusese distrusă de ape şi toţi călătorii ce urma să tranziteze pe această relaţie, foloseau acum ruta de pe Valea Oltului, singura care mai rezistase furiei apelor. Pe Valea Oltului doar cu trenul se putea călătorii, şoseaua (DN7/E81), între Cozia (intrarea în defileu din spre sud) şi Boiţa, jud. Sibiu, în proporţie de 60% era sub ape. Mijloacele auto de transport călători (microbuze, autobuze, autocare), existau doar pe rutele care nu se dublau cu CFR-ul. Concret: pe Valea Oltului între Râmnicu Vâlcea şi Sibiu circulau doar autobuzele ITA care veneau de la Piteşti, Curtea de Argeş şi Târgu Jiu, localităţi, care nu au legături pe calea ferată cu Râmnicu Vâlcea. Deci, şi călătorii de pe aceste rute, în această situaţie, trebuiau să folosească trenul. Toate acestea se întâmplau pe la jumtatea verii. în tren am aflat că majoritatea zonelor de unde provenea călătorii fuseseră afectate. Prima staţie mai importantă din traseu şi care ne dădea speranţa că trenul se va mai uşura şi va deveni mai „aerisit”, era Jiblea (azi Călimăneşti), fapt care s-a şi adeverit: peronul acesteia, după oprirea trenului, s-a umplut cu puhoi de lume, aproximativ o treime din cei aflaţi în tren, coborâse. Acum, în sfârşit, găsind şi locuri libere, puteam privi lejeri pe fereastră. O parte dintre cei ce i-am avut parteneri de călătorie şi au coborât, erau navetişti, dar, marea majoritate venea pentru aşi petrece sfârşitul de săptămână undeva în staţiune sau pur şi simplu pentru o ieşire în natură. Mulţi dintre cei aflaţi pe peron, puteau fi uşor reperaţi printre cei ce au coborât din tren, după echipamentul sport şi  rucsaci de pe spate. în acei ani, la sfârşit de săptămână, de cele mai multe ori, sâmbăta după amiază, iubitorii muntelui şi drumeţiei, în număr din ce în ce mai mare, foloseau ca mijloc de călătorie trenul. De ce trenul? Din motive lesne de înţeles: ieftin, confortabil şi sigur. Călătoria cu trenul înlesneşte comunicarea şi leagă prietenii durabile. Cei ce au mers odată împreună, vor merge tot restul vieţii. Trenul şi muntele leagă cele mai trainice prietenii. Poate şi de aceea, staţia Râmnicu Vâlcea, la fiecare sfârşit de săptămână era sufocată de numărul mare de călători. Următoarea oprire, după plecarea trenului din staţia Jiblea, era punctul de oprire din dreptul Ostrovului unde se afla Halta Căli­măneşti (astăzi halta Păuşa, devenită P.O. – punct oprire, a fost mutată cu cca. 1 km. amonte, în imediata apropiere a gurii de vărsare a pârâului Păuşa în Olt şi unde, în vecinătate, se mai află şi Tabăra Internaţională de Turism pentru Tineret, Păuşa. Legătura actuală, cu staţiunea Căciulata, este facilitată de podul de beton de peste Olt, aflat în imediata apropiere. În 1975 încă mai exista bacul care făcea legătura între vechea haltă şi Ostrov (Halta a fost mutată în anul 1981 când, segmentul de cale ferată cuprins între staţia Călimăneşti şi Mănăstirea Turnu, în lungime de 9,8 km, a fost mutat pe noul lui amplasament, datorat lucrărilor de la acumulările de pe Olt ale hidrocentralelor Călimăneşti şi Turnu.) Prima constatare a fost acea că, dispăruse podul cu „hurduzău” cu tot; singurii care păreau ne­clintiţi şi la locul lor erau fagi de pe insulă. (Puţini încă mai păstrează amintirea vechiului Ostrov. La acea vreme, Ostrovul Călimăneştiului, avea cu totul o altă configuraţie şi o altă înfăţişare faţă de cea cum arată azi. Atât calea ferată cât şi insula se aflau la o cotă mult inferioară în raport cu cea actuală. Câmpul vizual spre staţiune, al celui aflat în tren, era barat de acei fagi seculari ce acopereau aproape întreaga suprafaţă a insulei şi care adăposteau, de veacuri, mistrioasa ctitorie a lui Neagoe Basarab şi-a doamnei Despina – Schitul Ostrov. Peste 14 ani, lumea creştin-ortodoxă, locuitorii oraşului Călimăneşti, vor lua parte la un mare eveniment sărbătoresc: biserica din Ostrov; va aniversa o jumătate de mileniu de existenţă (1520 – 2020). Aici la biserica schitului Ostrov, după ce doamna Despina se călugăreşte sub numele de Platonida, apro­ximativ după o jumătate de veac şi mama lui Mihai Viteazul, neadaptându-se cu viaţa de la curte, se călugăreşte sub numele monahic de Maica Teofana. Patru ani mai târziu, de la moartea domnitorului (19 aug.1601), îşi găseşte obştescul sfârşit şi Maica Teofana, aflându-se de această dată în familia monahilor de la Mănăstirea Cozia, unde este şi îmormântată. De toate cele, privind ceremonia înmormântării, s-a ocupat nepoata Florica, fica Doamnei Stanca şi a Domnitorului Mihai Viteazu, aşezând trupul neînsufleţit al mamei sale, în pronaosul bisericii mănăstirii Cozia, alături de locul de veci al ctitorului acesteia – Mircea cel Bătrân. Privitor la perioada de vieţuire a Maicii Teofana la Mănăstirea Cozia, ştiut fiind faptul că acest locaş de cult, aparţinător Mitropoliei Severinului, era cu vieţuitori călugări, s-a pus întrebarea, cum o călugăriţă să vieţuiască la-o-laltă cu călugării? Se cunoaşte faptul că, la acea vreme, canoa­nele bisericeşti nu permiteau vieţuirea unei călugăriţe în acelaşi locaş cu călugării, şi cu toate aceste oprelişti canonice, ultimii ani ai vieţii şi-i petrece aici, în ctitoria lui Mircea Basarab. Se pare că, „vinovat” de acceptul vieţuirii măicuţei printre călugări se face însuşi mitropolitul Eftimie care, la rându-i, făcea parte din divanul Dom­nului Mihai şi era apropiatul acestuia). Imediat mi-am adus aminte de podar, întrebându-mă: ce s-o fi întâmplat cu el ? Oare mai era acelaşi care mă învăţase, cu ani în urmă, să manevrez podul singur ? Mi-a prins bine mai târziu. Oltul era cât Dunărea! Cu toate că, albia Oltului, în dreptul Căli­mă­neştiului, era destul de adâncă, nivelul apei ajunsese aproape la terasamentul căii ferate. Peste Olt, ştrandul, vila Pescăruşul şi alte amenajări din staţiune erau aproape acoperite de apă. Viteza apei Oltului în contrasens cu cea a trenului, la care se mai adăuga şi turbitatea de culoarea lutului, era aşa de mare încât nu prea se distingea ce căra apa cu ea la vale, în afara copacilor ce puteau fi reperaţi de la distanţă. La vremea aceea Oltul nu era regularizat, singura hidrocentrală, din întreg sistemul de pe Olt, care se dăduse în folosinţă, era cea de la Râmnicu Vâlcea-Nord. Apa Oltului, de la izvoare şi până aici, nu avea nici-un fel de oprelişte… Imaginea cu mulţimea de arbori, aşa întregi cum se desrădăcinase-ră ei, de pe versanţi, şi care defilau prin câmpul nostru vizual, a celor din tren, căraţi de apă cu atât de mare uşurinţă, ne devenise familiară. Dincolo, pe malul drept, contraforturile de piatră ale mănăstirii Cozia par neclintite în faţa furiei apelor dezlănţuite care lovesc zgomotos zidu­rile, prăvălindu-se neputincioase în spume albe de mânie. Sin­gurul element care lipseşte din arhitectura exterioară a mănăstirii, şi se pare că se află sub nivelul torenţilor de apă, este aleea ce îmbră­ţişează la baza lor, spre răsărit, zidurile de susţinere ale „Foişorului lui Mircea”, locul care  la inspirat pe Grigore Alexan­drescu în a com­pune poezia „Umbra lui Mircea la Cozia”. După o destul de lungă perioadă, în timp ce mă aflam cu un grup de turişti canadieni în vizită la mănăstirea Cozia, am descoperit misterul dispariţiei alei din spre Olt la acele inundaţii din 1975; apa atinsese cota de 6,50 m, faţă de cota de 5,10 m, atinsă în 1970, situaţie în care şi la acest din urmă nivel, prezentat, aleea se afla la aproximativ o jumătate de metru sub apă. Pentru turiştii curioşi, în trecerea lor pe la mănăstirea Cozia, cele două cote mai sus amintite, sunt marcate, fiecare pe câte o plăcuţă metalică, aflate în imediata apropiere a mirei fixate pe zidurile mănăstirii, pe partea dreaptă a ultimei trepte de coborâre dinspre „cuhnie” spre alee. (Mănăsitrea Cozia, cu hramul „Sf. Treime”, situată în microstaţiunea Cozia, oraş Călimăneşti-Căciulata, cu­noscută la începuturi sub numele de „Mănăstirea Nucet”, este  ctitoria domnitorului Mircea cel Bătrân, ridicată între anii 1387-1391). în urmă cu 30 de ani calea ferată încă se mai afla pe vechiul amplasament, adică mai jos faţă de nivelel actual. După ce depăşea Poiana Bivolarilor cu ale sale izvoare termale (aproximativ terenul unde se află zidurile fundaţiei castrului roman Arutela), trenul pătrundea în lumea de piatră a Defileului Oltului, marcată pe stânga de Masa lui Traian (din anul 1980 se află sub apele lacului de acumulare Turnu. Crucea de pe Masa lui Traian a fost strămutată undeva mai sus pe un mic tăpşan din în imediata apropiere, pe peretele de stâncă cunoscut sub numele de Turnul lui Teofil) şi pe dreapta de Turnul lui Teofil (numele vine de la unul dintre stareţii mănăstirii Turnu). Până-n staţia Mănăstirea Turnu, calea ferată defila la suprafaţă, paralel cu apa Oltului, fără a pătrunde în tunel (Din anul 1981 trenul trece prin tunelul de pe actualul amplasament. Barajul hidrocentralei Turnu – 74 MW, este construit aproximativ la jumă­tatea distanţei dintre mănăsitrea Cozia şi Masa lui Traian. Cu cei 74 MW, situează Hidrocentrala Turnu ca fiind cea mai mare din salba amenajărilor hidroenergetice de pe Olt.).