Ilustrate de pe Lotru

Mergând spre vest, pe şoseaua ce leagă Valea Oltului de Valea Jiului (DN 7A), la numai 18 kilometri de Voineasa, ajungem în Curmătura Vidruţei (1580m) – cel mai înalt punct din traseul ce urmează să-l străbatem până la Obârşia Lotrului şi punctul de belvedere, pentru prima dată, spre crestele înzăpezite ale Munţilor Latoriţei. Este o adevărată zi de iarnă împodobită cu un cer albastru de cerneală şi ornată cu imense statui albe de gheaţă cu forme de brazi, ce ne stimulează privirea cu scântei jucăuşe de argint mângâiate de săgeţile de foc trimise de discul auriu al dimineţii de  peste culmea Fratoşteanului. Este soarele, vestitorul unei zi frumoase, care de aici, de la înălţime, pluteşte peste marea de ceaţă ce se aşterne înspre est, la picioarele noastre, acoperind cu imensul ei caier de lână întreaga Vale a Mănăilesei şi a drumului pe care am  orbecăit până aici. Dincolo, peste această mare de culoarea laptelui, ni se deschide avidelor noastre priviri, întregul lanţ estic al crestei superioare a Munţilor Lotrului până hăt dincolo peste apa Oltului, unde se disting, par­că ar fi în faţa noastră, coro­na­men­tul munţilor ce străjuiesc imensul amfiteatru al bazinului superior al Văii Boia. Văd imensul gol al Olanului, Budislavului, Vemeşoaiei şi Cocăriciului, unde, în imediata lor apropiere, se distinge Scara cu a sa prăpăstioasă înfăţişare, văd Coţii de care se leagă dispariţia Generalului Prapor­gescu în prima şi sângeroasa confruntare mon­dială şi, nu pot a scăpa… în a reconstitui traseul făcut în urmă cu câţiva ani cu ocazia sfinţirii crucii ridicate pe golul muntelui Faţa Sfântului Ilie în memoria celor căzuţi pe munte. Încerc a distinge, prin mantia albă a iernii, aievea şi vizual, punctele de referinţă din traseul parcurs între Titeşti –punctul de plecare şi muntele Faţa Sfântului Ilie. Prima parte a traseului, Titeşti – drumul „La Leurde” – Posada Mică – Posada Mare, se află undeva în dreapta, în afara câmpului meu vizual, ascunse de coamele înzăpezite ale  Noptesei. Primul vârf care se distinge este cel al Clăbucetului (1542m), urmând, pe rând: Vf. Zănoaga (1554m), Gruiu Calului (1663m), Vf. Călugăru (1711m), Vf. Leu (1778m) şi depăşind locul unde a fost plantată crucea, se văd vârfurile Faţa Sfântului Ilie (1950m) şi Dăescu (2006m). Undeva, în dreapta acestora, peste covorul alb al zăpezii, întrezăresc munţii de la izvoarele Topologului, Titescu mai jos şi, pe creasta superioară cele două vârfuri Ciortea. Undeva, mult mai aproa­pe, acolo jos, sub marea de ceaţă intuiesc că se află Voi­neasa, punctul nostru de ple­care. Până aici, în Curmătura Vidruţei, am parcurs cei 18 km, într-o continuă urcare, în circa 20 – 25 de minute. Încă de la părăsirea firului văii Mănăileasa, atăcând primele serpentine ce se caţără la baza versantului nordic al muntelui Nopteasa, drumul ne-a condus printr-un coridor cu pereţi de zăpadă, înalţi cât un stat de om, frumos fasonaţi, operă a utilajelor de desză­pezire care acţionează în zonă.

Nu-mi aduc aminte ca în ultimii ani acest sector de drum să fi fost vreodată blocat mai mult de câteva ore. Pentru felul cum să prezintă drumul, felicitările noastre gospodarilor!

Diferenţa de nivel între punctul de plecare –Voineasa (580m, la Primărie) şi punctul de belvedere, locul nostru de popas – Curmătura Vidruţei, este de 1000 metri.

Oricare ajuns aici, „călare sau pe jos”, nu poate să nu admire, pentru prima oară, panorama ce i se deschide spre ‘nalturile ce stră­pung bolta cerească. Privirea ni se opreşte pentru câteva clipe de eternitate pe cel mai blând şi strălucitor vârf -orbitor de strălucitor, blând şi neted, cu forme de ou, cu nume de botez excesiv de curat –Puru (2049m) – al treilea vârf, ca înălţime,  din masivul Latoriţei. Mulţi ani, după retragerea constructorilor de pe Lotru – lacul Vidra, cât şi fosta colonie – astăzi „Staţiunea Vidra”, în vorbirea curentă a localnicilor sau a celor care au lucrat aici, au continuat să se  numească Puru. Poziţia geografică cât şi formele sale de relief, face din frumosul munte, ca încă de la începuturile gândirii specialiştilor  privind construcţia „Sistemului Hidroenergetic Lotru”, să fie ales împreună cu ceilalţi munţi ce-l străjuiesc de o parte şi cealaltă  pentru amenajarea unor stadioane de zăpadă pentru practicarea sporturilor de iarnă. În urmă cu aproape o jumătate de secol, când au apărut planşele de arhitectură a zonei, se vorbea de organizarea „Olimpiadei albe pe Lotru”. Vâlva şi entuziasmul a fost aşa de mare încât presa vremii, mai ales cea de sport, acorda spaţii ample pentru a însera speculaţi pe marginea acestui subiect.

Întreaga zonă, ţinând cont de obiectivele aşternute pe planşele arhitecţilor şi care trebuiau realizate: staţiunile –Vidra, Puru, Mura şi Alba,  trebuia, ca în final, să ajungă un paradis al  sporturilor de iarnă şi nautice, al odihnei şi recuperării din toate punctele de vedere. Nu s-a întâmplat aşa! Din tot acest complex proiect nu s-a realizat decât Vidra, care pe perioada lucrărilor hidroenergetice a servit ca şi organizare de şantier până la predarea acesteia UGSR-ului. Încă de la începuturi, aceasta a fost gândită ca după retragerea constructorilor să intre în circuitul turistic, realizându-se la comanda şi sub rigorile impuse de către Oficiul Naţional de Turism – Carpaţi (ONT). Toate planşele purtau antetul acestei instituţii de specialitate. Nu s-a întâmplat aşa! Regimul politic de atunci – venit proaspăt la putere, a dat peste cap totul. Prin „Decretul Consiliului de Stat Nr.416 din 16 dec. 1976, care hotăreşte trecerea fără plată din proprietatea statului, în proprietatea Uniunii generale a sindicatelor din România, a clădirilor, amenajărilor şi reţelelor edilitare realizate de M.E.E., la Complexul Hidroenergetic Lotru în zona Voineasa din judeţul Vîlcea. În vederea utilizării lor pentru odihnă şi tratament balnear pentru oamenii muncii prin reţeaua Sindicatelor. Menţionăm că toate construcţiile şi amenajările edilitare au fost realizate din organizarea de şantier a construcţiei uzinei de pe Lotru. Biroul Executiv al Consiliului Central al U.G.S.R. în şedinţa din 16-VIII.1977, aprobă înfiinţarea Complexelor balneare Voineasa–Vidra.”

Încă de la începuturi s-a dovedit, atât foştii (U.G.S.R) cât şi „actualii proprietari” – S.C. Sind România S.R.L., a fii cei mai proşti gospodari. Vidra, cu un amplasament unic în România – de invidiat, din totdeauna a fost cenuşăreasa celor de la sindicate, un fel de „bolovan de gât”. – Se ştie din totdeauna că: „ce a ce obţii uşor, uşor se duce” sau „ce a ce nu-i al tău, nici nu te interesează”, aşa s-a întâmplat şi cu Vidra – oglinda a ce a ce s-a întâmplat din 1990 până-n prezent.

Revenind la marile proiecte privitoare la turismul şi sporturile de iarnă în Bazinul Superior al Lotrului, imediat după 1990, o echipă a Centrului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Turism, compusă din profesorul Vasile Glăvan – conducătorul sus-numitei instituţii, regretatul inginer Horia Gheorghe Gologan din Braşov – realizatorul celor mai mari proiecte de stadioane de zăpadă din România şi unele din străinătate, şi împreună cu subsemnatul – cunoscător al zonei, pe post de călăuză, au cercetat aria înaltă cuprinsă între Curmătura Vidruţei şi Obârşia Lotrului, respectiv munţii cu vârfurile: Frato­şteanu Mare -2053m, Mogoşu –1959m, Pietrele –1887m, Puru –2049m, Coasta Benghii –1975m, Bora –2055m, Ştefanu –2051m – toţi din masivul Latoriţei şi Cărbunele –2162m – din masivul Parâng. Au fost studiate şi vechile proiecte de arhitectură, s-au făcut studii de fezabilitate privitoare la o viitoare amenajare, ţinându-se cont că zona dispune, pentru un început, de infrastructură de cazare şi servit masa (Voineasa –1800 locuri, Vidra –1200 locuri şi Obârşia Lotrului –100 locuri – cu posibilităţi rapide de dezvoltare), baza de pornire a oricărui proiect de amenajare. Expoziţia nordică a viitoarelor pârtii de schi, în număr de 17 cu tot atâtea mijloace de transport pe cablu; persistenţa şi consistenţa zăpezii a peste 6 luni din an; aflarea tuturor amenajărilor peste cotele de 1350m, urcând până la peste 2000m altitudine şi; cale de acces cu auto pe drum asfaltat, atât dinspre Valea Oltului –55 km, cât şi dinspre Valea Jiului –28 km, erau premize sigure pentru realizarea acestui proiect: cel mai mare din România şi al treilea din Europa. Nimic…, totul a rămas ca şi-nainte!?

…Avem speranţa că într-un final toate acestea se vor realiza.

O garanţie există: la Primăria Voineasa am văzut noile proiecte de amenajare a celei mai mari amenajări de stadioane de zăpadă din România. Să dea Dumnezeu ! Va urma